intotdeauna mi-a placut apa...sub toate formele ei...mai ales lacul!linistea pe care apa o aduce in sufletul meu e incomparabila cu vreo alta traire experimentata in viata asta!zi de zi, ceas de ceas, sunt insotita de zgomote.oamenii se agita, masinile gonesc sub indrumarea unor soferi nervosi, copiii plang, sefii tipa, familia se agita, eu ma simt presata de timp.in concluzie am cautat linistea..tacerea...coltul de rai.
intr-un colt din tarisoara noastra expusa in mod abuziv ca fiind neprimitoare, intr-un loc in care oamenii au uitat de ceasuri, de internet , de televiziune prin cablu si de telefonul mobil,am gasit podul care duce spre coltul de rai.am zabovit acolo in speranta ca toate toxinele sufletului se vor pierde in aer, ca un manunchi de baloane de heliu, in speranta ca timpul, se va opri in loc doar pt mine, fie macar si pt cateva secunde...mi-erau de-ajuns!
mi-am lasat acolo tristetile si mi-am umplut sufletul cu picaturi de bucurie...copiii zambeau!oamenii erau frumosi, indragostitii se tineau de mana, linistea ma calma!
ieri, cand batea vantul, ma gandeam la tristetile mele azvarlite pe pod, cu siguranta ca au cazut in apa.....pe podul acela te-am lasat si pe tine...ma chinuiam de atata timp sa te pierd, sa te alung, sa te exfoliezi de pe pielea mea si sa ma eliberezi...ieri, vantul era puternic...! azi, alti ochii imi provoaca un zambet timid.
ma mai gandesc uneori si la pod..ma bucur ca el tine doar pana la jumatatea lacului;astfel sunt sigura ca nu mai pot alerga spre tine niciodata, nu am cum sa ajung! stiu bine ca nici tu nu te vei mai intoarce, risti sa cazi in apa...ai grija:acolo sunt toate tristetile mele, spulberate de vant....eu te-am lasat departe si privesc , pe mal, zambete de copil......
