“cand s-au stins reflectoarele si a inceput ritmul senzual al tangoului, am incremenit.am pus mana pe scaunul de langa mine.te cautam.apoi am vazut privirea din ochii lui si mana ei cum ii mangaia parul.sufletul mi s-a deshis.se pregatea de sarbatoare.azi mi-am sarbatorit inima.i-am oferit prin urmare tot ce am putut mai bun:.linitste, senzualitate, dragoste, muzica si zambet.”
Astea erau cuvintele mele scrise cu ceva timp in urma, prin octombrie cand am vazut prima data piesa “Nocturn Tango”.Sufletul dansa atunci si oamenii erau mai frumosi…si florile erau mai proaspete si strazile mai curate si pline de tineri care se tineau de mana.
Astazi, am revazut piesa.Pt ca ma aflam in fatza, in primele randuri iar spectatorii erau putini, m-am simtit alintata.Parca toti dansau pt mine.Profesionalismul s-a imbinat cu delicatetzea si nu mai stiam daca actorii isi joaca rolul sau piesa s-a terminat si participam in continuare la un dans al sufletelor, fara ca nimeni sa-si doreasca sa iasa din sala.E incredibil ce poate sa faca teatrul din noi.
Sunt oameni care nu au ajuns niciodata intr-o sala de spectacol.Oameni dragi mie.Nu stiu daca e de vina comoditatea sau educatia, dar, fara sa ma laud, cu atat mai mare imi pare victoria mea ca am reusit sa-i aduc azi acolo…in primele randuri.De azi vor stii ca in spatele cladirii mari, cu aspect cel putin ciudat, modernizat prea repede, stau niste profesionisti are-si pun sufletul pe tava.Caci atunci cand iesi din sala si afara sunt -10 grade si in loc sa te gandesti la drumul cel mai scurt spre casa, tie ti-e dor sa mai vezi, pret de macar o clipa, un cuplu dansand tango, inseamna ca cei doi au jucat rolul vietii lor.
Ascult tango-ul si il las sa-mi curga prin vene…si ma gandesc la cei care imi zambeau de pe scena! E un soi de multumire.E neputinta mea de a ma ridica in picioare, chiar si aici , in camera mea cea goala, pt a-i mai aplauda inca o data…
